Revoluţiile şi islamismul transformă Turcia într-o supraputere regională

11:36, 20 februarie 2011 | AntiMedia | 2 Comentarii »

Una din consecinţele revoltelor din Orientul Apropiat este creşterea rolului Turciei, care în noile condiţii ar putea deveni o supraputere regională, scrie în Jerusalem Post cunoscutul politolog american şi turc, directorul secţiei Institutului de Studii a Orientului Apropiat din Washington, Soner Cagaptay.

La 8 februarie, liderul mişcării egiptene „Frăţia Musulmană” Ashraf Abdel Ghaffar a anunţat la Istanbul că va rămâne în Turcia până când protestele masive nu vor înlătura regimul lui Mubarak.

El a adus laude Turciei şi Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP), aflat la guvernare, subliniind că acesta reprezintă un model perfect pentru Egipt. La 10 februarie, presa turcească a citat pe Ghaffar, care afirma că între AKP şi „Frăţia Musulmană” ar putea fi stabilit un dialog.

Declaraţiile lui Ghaffar şi comentariile oficialilor Turci împotriva lui Mubarak au transformat Ankara într-un apărător al „Frăţiei Musulmane” şi într-un potenţial jucător în Egiptul post-Mubarak.

După venirea AKP la putere în 2002, în Turcia a fost pusă în discuţie problema concentrării politicii externe a Turciei asupra Orientului Apropiat. Până la căderea regimurilor din Tunis şi Egipt, lucrurile nu arătau astfel. Politica susţinerii Hamas şi a programului nuclear iranian nu era înţeleasă de ţările arabe, care se temeau de creşterea influenţei Iranului şi de majorarea situaţiei de instabilitate, care ar putea duce la consolidarea poziţiilor Hamas.

Astăzi, când „Frăţia Musulmană” a devenit un jucător-cheie în politica egipteană, AKP şi-a găsit un aliat în Cairo. Acelaşi lucru se referă şi la Tunis, unde „Frăţia” locală a ieşit din ilegalitate după fuga lui Ben Ali.

Mai mult decât atât, AKP va obţine noi aliaţi în cazul în care revoluţiile vor continua şi în celelalte state dictatoriale arabe, sau dacă în acestea opoziţia islamistă va obţine acces la putere.

Iarna arabă a anului 2011 a creat un nou peisaj în Orientul Apropiat, unde AKP-ul turcesc s-a înscris în calitate de apărător a „Frăţiei Musulmane” şi a revoltelor populare.

Apropierea dintre AKP şi „Frăţia” depăşeşte limitele unei susţineri politice. În ultimii ani, politicienii AKP, inclusiv premierul Erdogan, au urmat aceeaşi cale, creând analogii turceşti ai partidelor islamiste.

Una din formaţiunile de acest fel a fost Partidul Binefacerii din anii 90 şi o versiune mai radicală –  Partidul Islamist al Salvării Naţionale din anii 70. „Frăţia Musulmană” şi analogiile sale turceşti îşi propun aceleaşi scopuri – să impună societatea să urmeze lozincile conservator-religioase. Acestea sunt unite şi de antipatia faţă de Statele Unite şi democraţie.

Această prietenie, care poate fi asemănată cu uniunile a forţelor socialiste în timpul Internaţionalei din secolul XX, continuă de câteva decenii şi oferă astăzi islamiştilor turci din Ankara pârghii de influenţă în capitalele arabe.

În perioada următoare, AKP va urmări consolidarea rolului „Frăţiei Musulmane”, care în schimb va susţine răspândirea influenţei turceşti în regiune.